Născut lui Iacov și Rahela după ani de sterilitate: „Și Dumnezeu a auzit-o pe Rahela și a deschis pântecele ei. Și a zămislit și a născut fiu și a zis: A îndepărtat Dumnezeu ocara mea. Și i-a pus numele Iosif."

Tatăl său îl iubea mai mult decât pe ceilalți fii și i-a făcut o haină pestriță. Visele sale profetice au stârnit invidia fraților: „Au auzit frații lui și l-au pizmuil și mai mult" (37:11).

Trimis de tatăl său să vadă de frații lui care păștoreau la Dotan, a fost aruncat într-o groapă și apoi vândut unei caravane de ismailiți pentru douăzeci de arginți. Frații au înmuiat haina lui în sânge de țap și au înșelat pe Iacov că fiul său a fost sfâșiat de fiară.

Cumpărat de Potifar, comandantul gărzii faraonului. „Domnul era cu Iosif și se arăta binevoitor cu el" (39:21). A respins ispita soției lui Potifar: „Cum aș putea să fac această răutate mare și să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?" (39:9). Acuzat mincinos, a fost aruncat în temniță.

În temniță, Dumnezeu i-a dat har să tâlcuiască vise. A prezis restabilirea paharnicului și spânzurarea pitarului. „Dar paharnicul nu și-a adus aminte de Iosif, ci l-a uitat" (40:23).

După doi ani, faraonul a avut vise tulburătoare. Iosif le-a tâlcuit: șapte vaci grase = șapte ani de belșug; șapte vaci slabe = șapte ani de foamete. Faraonul l-a numit vizir: „Tu vei fi peste casa mea, și după cuvântul tău se va cârmui tot poporul meu" (41:40). I-a dat numele egiptenesc Țafnat-Paneah („Dumnezeu vorbește și El trăiește") și de soție pe Asenat, fiica preotului din On.

La 30 de ani, a devenit vizir. În anii belșugului, a strâns grâne „ca nisipul mării" (41:49). I s-au născut doi fii: Manase („Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele") și Efraim („Dumnezeu m-a făcut roditor în țara necazului meu").

Când foametea a cuprins și Canaanul, Iacov i-a trimis pe fiii săi în Egipt. Iosif i-a recunoscut, dar nu s-a descoperit imediat. I-a încercat prin cerințe aspre, punându-i să aducă pe Benjamin. Când a văzut că s-au schimbat și că Iuda era gata să-și dea viața pentru Benjamin, „n-a mai putut Iosif să se stăpânească... și a plâns cu glas mare... Eu sunt Iosif! Mai trăiește încă tatăl meu?" (45:1-3).

Iacov, la 130 de ani, s-a mutat în Egipt cu toată casa sa — 70 de suflete. Faraonul i-a dat pământul Gosen, cel mai roditor ținut. Iosif a prezentat pe tatăl său faraonului: „Și Iacov l-a binecuvântat pe faraon" (47:7).

Iacov l-a binecuvântat pe Iosif: „Iosif este vlăstar roditor, vlăstar roditor lângă izvor... Arcașii l-au mâhnit... dar arcul lui a rămas tare" (49:22-24). A adormit la 147 de ani. Iosif l-a plâns, l-a îmbălsămat și l-a înmormântat în peștera Macpela, în Canaan.

După moartea tatălui, frații s-au temut că Iosif se va răzbuna. Dar el le-a zis: „Nu vă temeți! Au doară sunt eu în locul lui Dumnezeu? Voi ați cugetat rău împotriva mea, dar Dumnezeu a prefăcut în bine, ca să facă precum se vede astăzi, ca să dea viață unui popor mare" (50:19-20).

A trăit 110 ani, văzându-i pe copiii lui Efraim până la a treia generație. Înainte de moarte, a profetizat ieșirea din Egipt: „Eu mor, dar Dumnezeu vă va cerceta cu adevărat și vă va scoate din țara aceasta" (50:24). Oasele sale au fost duse la Sihem de Moise și înmormântate de Iiosua.