Niciun rezultat
Anchetă teologică
"De ce are Biserica nevoie de preoți hirotoniți? Nu suntem toți o «preoție împărătească"
Biserica Ortodoxă învață că Taina Hirotoniei este una dintre cele șapte Sfinte Taine, instituită de Hristos Însuși prin Apostoli, prin care un bărbat botezat primește harul preoției sacramentale prin punerea mâinilor episcopului.
Încă din epoca apostolică, Biserica a cunoscut trei trepte ale slujirii hirotonite:
Sfântul Ignatie al Antiohiei (†107) scrie: „Fără episcop, preot și diacon nu se poate vorbi de Biserică" (Epistola către Tralieni, 3.1). Această structură triplă este atestată deja în scrierile Noului Testament (Fapte 20:28, 1 Timotei 3:1-13, Tit 1:5-9).
Preoția nu este o funcție aleasă de comunitate, ci o transmitere neîntreruptă a harului de la Apostoli prin punerea mâinilor (cheirotonía). Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: „Nu nesocoti harul care este în tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților" (1 Timotei 4:14). Tot el îi poruncește lui Tit: „Te-am lăsat în Creta ca... să așezi preoți prin cetăți" (Tit 1:5).
Această linie neîntreruptă — de la Apostoli, prin episcopii primelor secole, până la episcopii de azi — se numește succesiune apostolică. Fiecare episcop ortodox poate trasa linia hirotoniei sale până la unul dintre Apostoli. Bisericile care nu au această succesiune nu au, din punct de vedere ortodox, Taine valide.
La Sfânta Liturghie, preotul nu acționează în nume propriu. Când rostește cuvintele „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu...", el transmite cuvintele lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur explică: „Nu omul este cel ce face ca cele puse înainte să devină Trupul și Sângele lui Hristos, ci Însuși Hristos, Cel ce S-a răstignit pentru noi. Preotul stă împlinind chipul Lui și rostește acele cuvinte, dar puterea și harul sunt ale lui Dumnezeu" (Despre trădarea lui Iuda, 1.6).
Protestantismul invocă 1 Petru 2:9 („preoție împărătească") pentru a elimina preoția hirotonită. Însă și în Vechiul Testament tot Israelul era „împărăție de preoți" (Ieșirea 19:6), ceea ce nu a desființat preoția levitică instituită de Dumnezeu. Cele două tipuri de preoție coexistă:
Sfântul Clement Romanul (†99) subliniază încă din secolul I că fiecare trebuie să slujească „în rândul său" și că Dumnezeu a stabilit o ordine clară a slujirii (Epistola către Corinteni, 40-44).
În protestantism, „pastorul" este ales de comunitate și „ordinat" printr-o ceremonie fără conținut sacramental — este o recunoaștere a darurilor, nu o transmitere de har. El poate predica și organiza, dar nu poate săvârși Taine valide (Euharistie, Spovedanie), deoarece nu are succesiune apostolică. În Ortodoxie, preotul este un vas al harului dumnezeiesc, iar Tainele pe care le săvârșește sunt lucrări ale lui Hristos prin el.
Te îndemn să aprinzi din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele.
Te-am lăsat în Creta ca să... așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit.
Nu nesocoti harul care este în tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților.
Luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu.
Nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci doar cel chemat de Dumnezeu, precum Aaron.
Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt.