Marea Roșie
Locul Trecerii Miraculoase, între Egipt și Sinai
Descriere
Marea Roșie (în ebraică: Yam Suf — „Marea Trestiilor") este brațul de apă care desparte continentul african de Peninsula Arabică, extinzându-se pe aproximativ 2.250 de kilometri în lungime. Locul exact al trecerii poporului Israel prin Marea Roșie a fost dezbătut de-a lungul secolelor, diferite tradiții identificându-l cu Golful Suez, cu zona lacurilor amare din Istmul Suez sau cu Golful Aqaba. Indiferent de localizarea precisă, evenimentul trecerii prin Marea Roșie este unul dintre cele mai importante momente din istoria mântuirii, marcat liturgic în fiecare an la Paștile evreiesc și reinterpretat sacramental în Taina Botezului creștin.
Trecerea prin Marea Roșie este actul fondator al poporului Israel ca popor liber și al legământului său cu Dumnezeu. Sub conducerea lui Moise, poporul a ieșit din robia Egiptului și a traversat marea pe uscat, în timp ce apele, despărțite prin puterea lui Dumnezeu, s-au prăbușit apoi asupra armatei lui Faraon care îi urmărea (Ieșirea 14). Acest eveniment este celebrat în Cântarea lui Moise (Ieșirea 15), unul dintre cele mai vechi și mai frumoase imnuri din Sfânta Scriptură, care se cântă și astăzi în cadrul slujbelor ortodoxe — Cântarea întâia a Canonului fiind inspirată direct din acest text.
În teologia ortodoxă, trecerea prin Marea Roșie este tipologia fundamentală a Tainei Sfântului Botez. Precum poporul Israel a trecut prin apă din robie la libertate, din Egipt spre Pământul Făgăduinței, astfel creștinul trece prin apa Botezului din robia păcatului la libertatea fiilor lui Dumnezeu, din moarte la viață. Sfântul Apostol Pavel face explicit această legătură: „Toți în Moise au fost botezați, în nor și în mare" (1 Corinteni 10:2). Apele care au înecat armata lui Faraon prefigurează apele Botezului care îngroapă omul cel vechi al păcatului.
Evenimente biblice
Ieșirea din Egipt și trecerea prin Marea Roșie (cca. sec. XV î.Hr.)
După cele zece urgii care au lovit Egiptul, Faraon a îngăduit în cele din urmă poporului Israel să plece. Dumnezeu i-a condus pe un drum ocolit, prin pustie, spre Marea Roșie, ca nu cumva, văzând războiul, să se întoarcă în Egipt (Ieșirea 13:17-18). Dumnezeu mergea înaintea lor în stâlp de nor ziua și în stâlp de foc noaptea (Ieșirea 13:21). Când Faraon și-a schimbat părerea și a pornit în urmărire cu carele sale de război, poporul s-a aflat prins între armata egipteană și mare. Moise le-a spus: „Nu vă temeți! Stați și veți vedea mântuirea pe care Domnul v-o va da astăzi" (Ieșirea 14:13). La porunca lui Dumnezeu, Moise și-a întins toiagul peste mare, iar Domnul a împins apele printr-un vânt puternic de răsărit, toată noaptea, făcând marea uscat. Poporul a trecut printre doi pereți de apă, iar când armata egipteană a intrat în urmărire, apele s-au întors și au acoperit carele, călăreții și toată oastea lui Faraon (Ieșirea 14:21-28).
Cântarea lui Moise și a Mariei
După trecerea prin mare, Moise și fiii lui Israel au cântat Domnului cântarea de biruință: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit; pe cal și pe călăreț i-a aruncat în mare. Tăria mea și lauda mea este Domnul, și mi-a fost mie spre mântuire" (Ieșirea 15:1-2). Această cântare, cunoscută sub numele de „Cântarea Mării" sau „Cântarea lui Moise", este cel mai vechi imn de laudă cunoscut din Sfânta Scriptură. Maria, sora lui Moise, a luat timpanul în mână și a condus toate femeile într-un dans de bucurie (Ieșirea 15:20-21). În cultul ortodox, Cântarea lui Moise este Cântarea întâia a Canonului liturgic, cântată zilnic la Utrenie, iar în noaptea Învierii, textul „Pe cal și pe călăreț i-a aruncat în mare" răsună cu o semnificație pascală profundă.
Murmurarea poporului la apa amară de la Mara
La trei zile după trecerea prin mare, poporul a ajuns la Mara, unde apa era amară și nu putea fi băută. Poporul a cârtit împotriva lui Moise, iar Dumnezeu i-a arătat un lemn pe care, aruncându-l în apă, apa s-a îndulcit (Ieșirea 15:22-25). Sfinții Părinți interpretează acest lemn ca o prefigurare a Crucii lui Hristos, prin care amărăciunea morții și a păcatului se preface în dulceața vieții veșnice.
Surse scripturistice
Ieșirea 14:1-31
Narațiunea completă a trecerii prin Marea Roșie. Descrierea detaliată a urmăririi de către Faraon, a despărțirii apelor prin toiagul lui Moise, a trecerii poporului pe uscat și a înecării armatei egiptene. Versetul 14 sumarizează întregul eveniment: „Domnul va lupta pentru voi, iar voi veți sta liniștiți."
Ieșirea 15:1-21
Cântarea lui Moise și a Mariei — cel mai vechi imn de laudă din Scriptură. Acest text a devenit fundamentul Cântării întâia a Canonului din cultul ortodox. Versetele celebrează puterea lui Dumnezeu, dreptatea Sa și credincioșia față de poporul Său.
Psalmul 77:13-16
O reamintire poetică a minunii Mării Roșii: „A despărțit marea și i-a trecut pe ei; stătut-au apele ca un perete. Și i-a povățuit cu nor ziua și toată noaptea cu lumină de foc."
1 Corinteni 10:1-4
Sfântul Apostol Pavel interpretează tipologic trecerea prin mare: „Nu voiesc să nu știți, fraților, că părinții noștri toți sub nor au fost și toți prin mare au trecut. Și toți în Moise au fost botezați, în nor și în mare." Pavel face aici legătura explicită între Exod și Botezul creștin.
Evrei 11:29
Trecerea prin Marea Roșie este citată ca exemplu de credință: „Prin credință au trecut Marea Roșie ca pe uscat, pe care, încercând-o și egiptenii, s-au înecat."
Personalități
Moise este conducătorul și mijlocitorul poporului Israel în momentul trecerii prin Marea Roșie. El este cel care, la porunca lui Dumnezeu, și-a întins toiagul peste mare, despărțind apele. Încrederea sa în Dumnezeu, în ciuda împrejurărilor disperate — cu armata egipteană în spate și marea în față — este un model de credință neclintită. Moise este autorul Cântării de biruință (Ieșirea 15), care stă la baza imnografiei ortodoxe. În tradiția liturgică, Moise este pomenit ca prototip al lui Hristos, Care conduce poporul Său din robia păcatului la libertatea Împărăției cerurilor. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 4 septembrie.
Maria, sora lui Moise
Maria Proroocița, sora lui Moise și a lui Aaron, a condus cântarea și dansul femeilor după trecerea prin mare: „Cântați Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit!" (Ieșirea 15:21). Ea este una dintre puținele femei numite explicit „prorocița" în Vechiul Testament (Ieșirea 15:20). Rolul ei în celebrarea biruinței divine prefigurează locul femeilor în viața liturgică a Bisericii.
Faraon și armata egipteană
Faraon, al cărui nume nu este menționat explicit în textul biblic, este simbolul tiraniei și al împotrivirii față de Dumnezeu. Împietrirea inimii sale, repetată de-a lungul narațiunii plăgilor, culminează cu decizia fatală de a-i urmări pe israeliți prin mare. Pieirea armatei sale în valuri este imaginea judecății divine asupra celor care se împotrivesc voii lui Dumnezeu. În imnografia ortodoxă pascală, Faraon este tipul morții și al diavolului, iar îngroparea lui în mare prefigurează biruința lui Hristos asupra morții.
Versete cheie
"Nu vă temeți! Stați și veți vedea mântuirea pe care Domnul v-o va da astăzi; căci pe egiptenii pe care-i vedeți astăzi, nu-i veți mai vedea în veac."
— Ieșirea 14:13"Și a întins Moise mâna sa peste mare și a mânat Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic de la răsărit și a făcut marea uscat, și s-au despărțit apele. Și au intrat fiii lui Israel prin mijlocul mării pe uscat, și apele le erau lor perete de-a dreapta și de-a stânga."
— Ieșirea 14:21-22"Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit; pe cal și pe călăreț i-a aruncat în mare. Tăria mea și lauda mea este Domnul și mi-a fost mie spre mântuire."
— Ieșirea 15:1-2"Și toți în Moise au fost botezați, în nor și în mare."
— 1 Corinteni 10:2"Așa zice Domnul, Cel ce a făcut drum prin mare și cărare prin ape puternice, Cel ce a scos carul și calul, oștirea și puterea; toți deodată s-au culcat și nu se vor mai scula, stinsu-s-au ca un fitil și s-au stins."
— Isaia 43:16-17Semnificație
Prefigurarea Tainei Sfântului Botez
Trecerea prin Marea Roșie este cea mai importantă prefigurare veterotestamentară a Botezului creștin. Sfântul Vasile cel Mare, în tratatul „Despre Sfântul Duh", scrie: „Marea a fost o preînchipuire a Botezului, norul — a Duhului, mana — a Pâinii vieții din Sfânta Euharistie." Sfântul Grigorie de Nyssa dezvoltă această tipologie: apa Botezului este moartea pentru omul cel vechi (precum moartea armatei egiptene) și viață nouă pentru cel renăscut (precum trecerea poporului pe uscat). În rugăciunile de sfințire a apei la Bobotează, Biserica Ortodoxă face referință directă la trecerea prin Marea Roșie.
Cântarea Mării și imnografia ortodoxă
Cântarea lui Moise (Ieșirea 15) este fundamentul Cântării întâia a Canonului — una dintre cele nouă cântări biblice care structurează Canonul liturgic ortodox. Fiecare dimineață, la Utrenie, această cântare răsună în bisericile ortodoxe, actualizând experiența eliberării din robie. În noaptea Învierii, Cântarea întâia capătă o semnificație deosebită: trecerea prin Marea Roșie devine imagine a trecerii lui Hristos prin moarte la Înviere și a trecerii fiecărui creștin din întunericul păcatului la lumina vieții veșnice.
Teologia eliberării în Ortodoxie
Exodul și trecerea prin Marea Roșie sunt fundamentul biblic al teologiei eliberării în sensul ei autentic, ortodox: nu eliberare socio-politică prin forță umană, ci eliberare din robia păcatului prin puterea lui Dumnezeu. Moise nu luptă — Dumnezeu luptă. Poporul nu face nimic — „stă și vede mântuirea Domnului." Aceasta este paradigma mântuirii în Ortodoxie: nu efortul uman, ci harul divin care lucrează în cel ce crede și se supune voii lui Dumnezeu, însă nu fără participarea liberă a omului, care trebuie să accepte chemarea și să pășească în mare.
Stâlpul de nor și de foc — prezența lui Dumnezeu
Stâlpul de nor care conducea poporul ziua și stâlpul de foc care-l lumina noaptea sunt manifestări ale prezenței lui Dumnezeu care însoțește poporul Său pe drumul mântuirii. Sfinții Părinți interpretează norul ca prefigurare a Sfântului Duh, Care umbrește și călăuzește Biserica, iar focul ca imagine a luminii necreate care luminează pe cei ce merg pe calea lui Dumnezeu. În Liturghia ortodoxă, tămâia care se ridică din cădelnița preotului evocă acest nor al prezenței divine.